fără titlu

Te-am visat aseară. Și acum câteva seri. Mă țineai în brațe. Aveam nevoie, avusesem o zi grea și era nevoie de… Tine. În celălalt vis, eram pe plajă și tăceam. Eram amândoi super resemnați, totuși, liniștea aia era atât de completă. Eram, totuși, super împliniți. Îmi aduc aminte că mâncam ceva și priveam cerul.

Știi… În momentele mele de pauză de realitate, săream în pat și râdeam cu gura până la urechi. În weekenduri stăteam pe podea, fumând o țigară și numărând stelele. Și în alte zile făceam băi cu spumă și beam șampanie, după ce ne-am certat din cine știe ce prostie. Sau îți săream în spate spontan. Sau mă trezeam cu tine la ușă. Sau îți furam un sărut când îmi făceai cafeaua. Sau mă sunai noaptea și stăteam de vorbă până dimineața. Habar n-am care e mâncarea ta preferată. N-am avut curajul să te întreb.

Oare, de ce au rămas toate în mintea mea? Într-o altă realitate s-au întâmplat. Pentru mine s-au întâmplat. În prezentul nostru, niciodată.

Atâtea bariere pentru nimic. Multe lucruri nespuse. Întrebări pe care nu le-ai pus și nu le-am pus niciodată. Rămân acolo, până când vor fi uitate. Cum rămân, în general, toate poveștile nespuse sau neîntâmplate. Undeva, pierdute într-o nebuloasă numită “ce-ar fi fost dacă?”. Mă întreb măcar dacă ți-am fost dragă. Tu să știi că mi-ai fost mie.

Poate n-a fost absolut nimic. Ori sunt eu romantică din fire. N-are sens să mă gândesc. Mergeam în locuri și aș fi vrut mult să fii acolo. Voiam să-ți ofer doar momente. Și niște tandrețe. Poate un pic de dragoste. Și le-ai refuzat pe toate, cum îi refuz eu pe toți acum.

Aș fi vrut să știi. Mnu e drăguț să fii îndrăgostită. E o confuzie în creier și uneori uiți lucruri. Apoi, te întreabă cineva cum stai cu dragostea și pe chipul tău se pune o expresie mirată, ca și cum oamenii nu s-ar prinde. Pe cine mint? Cred că pe mine.

Priveam luna și mă întrebam dacă, oare, te gândești și tu la mine.

Și așa mă pun înapoi în pat și nu vorbesc cu nimeni. Că știu că o să adorm și o să te găsesc acolo, așa cum visam eu să fie. Îmi sună alarma și o amân, să mai stau puțin cu tine.

Mă ridic și la duș îmi spun că e trist să îmi fac asta. Poate nu tu ești pentru mine… Cum, poate, nici eu pentru tine. Și ce s-a întâmplat, de fapt? Sau… De ce? Măcar nu m-am mai simțit atât de singură un timp. Poate și ție ți-a prins bine… Un pic de companie.

Așa că te cred pe cuvânt că nu m-ai vrut. Uneori, mi-e greu și mie să mă plac. Încep ziua și mă uit în jur, la toate lucrurile frumoase și la oamenii drăguți. Zâmbesc, în altă viață, sigur ai fi fost și tu acolo. Te las să-mi treci. Curând, sper. În alt timp, sigur, aș fi vrut să-ți ofer o îmbrățișare lungă, din care doar să simți tot ce-am scris aici. Însă, poate tu nu simți. Și înțeleg.

Ce final brusc. Voiam ceva mai delicat.