loretta's story

de la postarea cu douăzeci de ani în cutii au trecut trei ani. s-au schimbat foarte multe de atunci și totodată multe lucruri au rămas la fel. așa-i viața.

scriu acest text ca răspuns la un declanșator (concept- psihologie) și ca un act de curaj- am ales să nu mai ascund, să nu mai tac, să cer, să strig dacă este nevoie.

momentul declanșator de această dată a fost părăsirea camerei de cămin, camera care mi-a fost casă timp de patru luni de zile. loc în care mi-am făcut prieteni, loc de care m-am atașat, loc pe care l-am prețuit după paisprezece mutări- da, p a i s p r e z e c e- mutări în decursul a trei ani, trei ani de când mătușile mele și mama (care nu era neapărat capabilă de a lua decizii în momentele respective) au hotărât să vândă apartamentul bunicilor- imediat după decesul lor, apartament în care am locuit timp de douăzeci de an- promițându-mi că voi primi fucking o mie de euro (din șaizeci și șase, în schimbul unor vizionări la care să fiu agent imobiliar în apartamentul respectiv) din care nu am primit nici un leu, ba chiar am fost, efectiv, dată afară.

am împrumutat bani ca să am unde să locuiesc. am stat pe la prieteni (nu există zi în care să nu vă mulțumesc), o noapte am venit cu bagajele la birou și am petrecut câteva ore bune acolo (la fostul loc de muncă). m-am mutat cu servicii de carshareing, că nu îmi permiteam să plătesc un serviciu destinat schimbărilor de domiciliu. mi-am cărat douăzeci+ ani în cutii cu tot ce au însemnat ei- amintiri dragi și neprețuite din copilăria în care râdeam fără să mă gândesc la greu, am urcat kilograme de bagaje etaj cu etaj, singură, pentru că mi-a fost teamă să întreb oameni dacă mă pot ajuta (că dacă familia te trădează, ce te face să crezi că alți oameni nu ar face-o- așa îmi șoptea vocea minții de atunci).

n-am fost cel mai bun copil. dar am fost unul bun. unul care a acceptat lipsa tatălui și a mamei și totuși a mers la școală și a luat note bune, dar a vrut și să plutească pe ale tinereții valuri, când a fost momentul. nu meritam să mă gândesc unde dorm următoarea noapte, nu meritam să fac compromisuri pentru o săptămână de cazare (să accept să tac în loc de a spune ce gândesc, nimic mai mult, nu au fost compromisuri mai mari de atât, din fericire). cu toate astea am simțit și trecut prin toate, doar pentru că niște oamenii au preferat câteva mii de euro în loc de câteva întrebări- Alexa, tu unde vei merge? Ai bani? Te putem ajuta cumva?

legal nu aveam niciun drept, eram nepoată, așa mi-au spus.

eu nu am apucat să mulțumesc și să îmi iau la revedere de la apartamentul ăla. câțiva oameni știu că eu am numit căminul studențesc acasă. mai sunt câțiva oameni care știu că eu nu mă fac niciodată complet comodă într-un loc, pentru că mi-e teamă sau mă gândesc că mai devreme sau mai târziu plec.

am obosit și nu mai vreau să car nici măcar un bagaj. nici emoțional, nici fizic. și în niciun caz singură. eu am mers în papucii altora și nu a fost deloc ușor, tu ai fi mers în ai mei? sau fiicele tale? sau fiul tău? tu te-ai întrebat cum m-am simțit? tu crezi că voi reuși să șterg toate lucrurile astea, deși tot mă străduiesc să le îngrop în amintiri frumoase, bucurii și realizări?

nu contest că toate evenimentele astea m-au făcut cine sunt azi. dar aș fi preferat să trăiesc fără ele. nu îmi pare rău că sunt un om sensibil, un om complex, un om care câteodată nu știe când să aibă încredere și când să nu. dar îmi pare rău că am de cărat douăzeci și trei de ani în cutii, din nou, iar voi nu ați întrebat înainte, dacă sunt pregătită.

Mi-am sărbătorit ziua de naștere alături de necunoscuți, într-o locație de vis, Maggie’s Ranch, Râșnov. A fost de departe cea mai frumoasă aniversare pe care am avut-o vreodată (acum urmează argumentele).

M-am întors cu o tonă de energie pozitivă, să îmi ajungă încă un an de aici înainte. Pentru cine nu știe, Future Makers este un program educaţional de antreprenoriat, după cum puteți citi și aici: https://futuremakers.ro

Acest text reprezintă pur și simplu părerea personală pe care o am vizavi de acest program. Cei care mă cunosc cu adevărat știu că sunt sinceră și că fiecare cuvânt scris aici este din suflet (că ăla nu prea minte).

Future Makers cu tot ce înseamnă el mi-a schimbat viața (în bine, din fericire)- de la oameni, organizare, experiență în sine până la percepție asupra vieții. Prin interacțiunea cu ei am realizat că viața este și bună și frumoasă și generoasă, dacă asta îți dorești și ai curajul de a cere. Am realizat că sunt atât de multe de învățat, de făcut, de simțit și am înțeles că viața mea are, totuși, sens.

Am avut norocul (deși cred că pe ăsta ți-l faci cu mâna ta,  dar nu găsesc momentan un cuvânt mai bun) să aplic, să fiu selectată, să particip (poate să fiu și printre câștigători, “Doamne ajută!” cum mai spune lumea, nu despre asta este în momentul de față), dar cel mai important să interacționez cu oameni minunați, oameni deosebiți, oameni deschiși, de la organizatori, mentori, traineri, câștigători, finaliști sau participanți din anul precedent până la colegi-concurenți-finaliștii de anul acesta. Oameni care împart timpul, cunoștințele, resursele cu noi, oameni care ne-au răspuns la toate întrebările, oameni care ne sprijină, ne îndrumă, ne inspiră. Oameni care s-au deschis, oameni care au lăsat deoparte prejudecățile, inhibițiile poate, oameni care ne-au făcut să râdem în hohote, cu care ne-am simțit bine, care ne-au scos din zona de confort, oameni care sunt profesioniști în ceea ce fac și care sunt orientați spre evoluție și ale căror valori sunt de însușit și de urmat.

Ne apropiem ușor ușor de final, deși îmi doresc să cred că genul ăsta de experiență nu are un final neapărat, ci că rămâne nu numai în suflet și în amintiri, ci și în hârtii, poze, mailuri și telefoane în miez de noapte “ajută-mă și pe mine să implementez, setez, găsesc…”, “vrei să lucrăm împreună la…”, “hai să facem schimb de numere de telefon că știu pe cineva care…”. Îmi doresc să cred că ideile noastre vor ajunge cât de sus se poate, îmi doresc să cred că am adus și noi o cotribuție semnificativă, îmi doresc să cred că peste ceva timp ne vom întâlni și noi cu finaliștii din alți ani și că le vom povesti cum a fost și pentru noi în septembrie, 2019.

Nu am decât cuvinte de mulțumire și transmit cantități industiale de recunoștință tuturor celor care contribuie ca acest program să existe și să se dezvolte, colegilor mei (pentru că deși suntem într-o oarecare competiție, sunt de părere că respectul și etica ar trebui să fie cuvinte cheie în genul ăsta de relație + distracția, că ne-am distrat măi, ce să mai…) și să vă scriu că dacă vreți să îi votați la Central European Startup Awards 2019, o puteți face aici: http://bit.ly/Vote_FutureMakers (votul s-a încheiat).

CasseRoll.us este finalistă în competiția de idei de business orientate către viitor Future Makers. Dacă vreți să aflați care sunt celelalte idei finaliste, intrați AICI. Future Makers este organizat de Social Innovation Solutions și Global Shapers Bucharest Hub și sprijinit de Fundația Coca Cola.

Pe 28 noiembrie, la Palatul Universului are loc Future Summit 2019, unde ideile participante vor sustine prezentarea in fata juriului si se vor desemna caștigătorii Future Makers.

Poți vedea aici agenda evenimentului.

*apropo de piesa Alinei Tofan (&co.) cu acel (mă)

Nu am decât să îți mulțumesc, pentru că m-ai învățat să (mă) iubesc. După seri în care am plâns, te-am urât și am realizat (datorită altor oameni) că de fapt gândind urât de tine nu mă respectam pe mine (pentru că decizia mi-a aparținut când a fost vorba de a te alege pe tine atunci), a venit ziua în care să îți mulțumesc.

Au fost seri nenumărate în care nu am reușit să-mi găsesc cuvintele pentru a îți transmite ceea ce simt. Frustrări multe, dor și cuvinte nespuse, nescrise. Prietenii noștri s-au căsătorit între timp, au făcut copii sau s-au despărțit (unii au mai și divorțat, bine că au avut avocați buni). Noi am rămas noi, doi prieteni buni (cel puțin în sufletul meu). Până să mă întrebe oameni dacă te-am iubit zău dacă aș fi conștintizat că am făcut-o (în felul meu).

Nu sunt fan al trecutului, dacă a trecut înseamnă că dus trebuie să fie, dar sunt fan al privirii înapoi pentru a evalua și a oferi… o părere. Fiind vorba de prima iubire, îți scriu doar că datorită ție știu acum să (mă) iubesc, să prețuiesc fiecare moment și că și pe ale noastre le păstrez și le port cu mine încă, iar acum nu mai dor și nu mai vor nimic.

În momentul ăla nu eram capabilă să îți spun, pentru că mă durea al dracului de tare că ai plecat când aveam cea mai mare nevoie să rămâi. Acum sunt, pentru că a trecut timp și timpul vindecă (ori cel puțin așa se zvonește). Îți doresc tot ce e mai bun, pentru că o bună parte din ceea ce sunt acum ți se datorează ție. Îți doresc să evoluezi, doar ca să înveți să iubești și să nu rănești (ori poate ai învățat deja). Îți doresc să te bucuri, să oferi, să primești, să gândești și să simți.

Vreau să  mă despart acum de tine și de tot ce am fost noi și de data asta să o fac frumos, fără să îți las întrebări, regrete și final deschis. Primești concluzie, mi-ai fost cadou, cu fundă șifonată puțin, de învățare, testare și aprofundare. Unul frumos, neașteptat, ușor ambiguu, plin de înțelesuri și subînțelesuri. N-ai fost coincidență, n-ai fost întâmplare. Am început să scriu datorită ție, îmi erai inspirație, voi continua, dar fără tine. Acum mă iubesc și mă despart de noi și scriu, fără dor, fără tine, fără semne de întrebare.

Scriu cu punct, fără de la capăt.

Mi s-a părut cel mai bun, cel mai lung, cel mai greu, cel mai complex an. De neuitat, de departe cel mai frumos. Sau cel mai cu sens. Las aici 22 momente din viața mea (+1):

1. Minunile se întâmplă. Prima persoană care mi-a spus la mulți ani a fost mama.
2. Am devenit spontană anul ăsta. Și puțin (mai mult) curajoasă.
3. Am lucrat/ lucrez în două cartiere pe care le-am iubit și le iubesc- Cotroceni și Victoriei.
4. Am cunoscut oameni care mă inspiră maxim.
5. Voluntariat. Genial.
6. Antreprenoriat. Future Makers. Primul pitch, prima idee care chiar prinde contur.
7. Învăț ce înseamnă să te iubești pe tine.
8. Prezentul.
9. Încep să călătoresc.
10. Primul festival.
11. Am reușit să cânt de față cu alți oameni și a mers chiar bine.
12. M-am deschis și mi-am făcut prieteni. De neprețuit.
13. Am lăsat trecutul în urmă.
14. M-am autodisciplinat (relativ).
15. Am petrecut o noapte în spital(e).
16. Am învățat să mă accept pe mine.
17. Am râs mult.
18. Am învățat să spun NU.
19. Muzică bună, nisip. Picături de ploaie pe pielea mea, realitate, dragoste.
20. Intuiție- am încredere în ea, a apărut și nu m-a dezamăgit niciodată.
21. Am învățat să cer ajutorul, să fiu cooperantă, să respect și să ofer.
22. Am învățat să mă bucur.

+1: Iubesc fata pe care o văd în oglindă, pentru că știu cât de greu i-a fost să ajungă cine este azi. Îmi iubesc amintirile din parc cu bunicii și lacrimile de singurătate, pentru că ele m-au crescut. Iubesc că mă descopăr și mă iubesc. Iubesc oamenii care fac parte din viața mea.

Ziua mea- onomastică sau aniversară- este un prilej bun să trag niște concluzii cu privire la ce s-a întâmplat, cum mă simt, ce am realizat, să îmi evaluez… viața.

Cu siguranță a fost unul dintre cei mai buni ani de până acum. Cu toate astea, am ajuns să îmi evaluez și starea de singurătate.

Sunt oameni lângă mine? Sunt, mulți chiar. Sunt oameni de calitate? Da, sunt. Sunt oameni cu care vorbesc, față de care mă deschid? Sunt oameni cărora le spun cele mai ascunse gânduri, cum m-am simțit, cum mi-a fost ziua? Puțini. Sunt oameni pe care îi pot suna să stăm la un pahar de vin? Puțini. Sunt oameni care mă susțin în aproape tot ceea ce fac? Da.

Mă simt, totuși, singură? Da.

Am învățat să trăiesc cu singurătatea. Nu este minunată. Am înțeles că mă nasc și mor singură. Am înțeles că atunci când “cad”, singură mă ridic. Am învățat și să mă ridic. Am învățat și să mă bucur de timpul cu mine și de prezența mea. Am învățat și să mă trezesc și să dorm singură.

Dar nu îmi place. Până unde merge singurătatea asta? Cât de singură să tot fiu? Eu vreau să împart iubirea asta, timpul, cuvintele, experiențele. Eu vreau să vorbesc despre ele, eu vreau să fiu iubită și să simt asta, eu vreau să mă trezească un pupic dimineața, nu alarma de la telefon.

Eu vreau lucruri mici, simple, mari, complexe. Eu vreau să simt, să trăiesc și cu toate că o fac și singură, vreau să o fac și cu cineva.

Aștept să mă sune și pe mine cineva seara să mă întrebe când ajung, aștept să fiu și eu îmbrățișată când îmi e greu, când vreau să renunț. Aștept să însemn și eu ceva, pentru cineva. Și nu cred că aștept degeaba (nu îmi fac așteptări, scriu doar că aștept să se întâmple asta).

Îmi e bine și așa, nu spun nu. Mă bucur de o libertate maximă, cunosc bărbați wow, fac absolut tot ce vreau (dar sunt atentă să fie legal, etic și sigur). Trăiesc în prezent și mă bucur de el. Dar tot ar fi mai drăguț să mă bucur alătur de cineva (pe termen lung, eventual și cu garanție, care să și merite).

Și nu este numai despre a găsi un bărbat care să mă iubească și să mă accepte, este și despre relațiile interumane. Se poate spune și că sunt greu de mulțumit/iubit – dar nu imposibil :).

M-am trezit aruncată în mulțimea de oameni, în viață în sine, poate prea devreme, poate prea singură, poate nepregătită. Îmi era atât de teamă de mine și de cei din jurul meu, dar mai teamă îmi era de evenimente pe care nu le puteam controla. Mă pierdusem pe mine, nu eram atentă la mine- la ce simt, ce gândesc, ce transmit. Uitasem complet de tot ce însemna frumos și bun, iubire și vedeam doar rău, peste tot unde priveam. Nu găseam curajul de scrie din nou, de a vorbi din nou, de a mă mă bucura de viață, cu tot ce înseamnă ea.

Am realizat că mă căutam de fapt pe mine, pentru că de mine aveam nevoie, de mine și de multitudinea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor care îmi definesc personalitatea. M-am regăsit, dar greu. Privesc câteodată înapoi (o fac doar pentru a nu uita de unde am plecat și pentru a îmi aminti să nu repet greșelile) și sunt dese momentele în care mă sensibilizez când fac asta, pentru că a fost destul de dureros și plăcut în același timp. Totuși, toate lecțiile primite, toți oamenii pe care i-am întâlnit și pe care i-am iubit-sau nu, cu care am vorbit au lăsat ceva minunat sau mai puțin minunat în sufletul meu.

Mă consider suma experiențelor prin care am trecut, suma îmbrățișărilor primite, săruturilor furate, nopților cu prietenii, discuțiilor și amintirilor cu ai mei, toate cuvintele sincere, zâmbete și plâns, mult plâns, fiecare notă muzicală ascultată, versuri ce mi-au rămas în memorie, răsărituri, apusuri, toate m-au făcut cine sunt astăzi. Și sunt un om cu sufletul îmbogățit, făcând un bilanț.

Cred că fiecare om apare în viața noastră cu un scop (cel puțin așa am citit și mi s-a demonstrat). Cred că sunt un om iubit, ori plăcut (nu neapărat de toată lumea), care își hrănește mintea și sufletul zi de zi și care se inspiră, poate și inspiră, ori care contribuie mai mult sau mai puțin la dezvoltarea și descoperirea cuiva, indiferent a cui.

Cred că merit tot ce este mai bun și cred că voi primi. Cred că trăiesc și că sunt responsabilă de fericirea mea pe Pământ. Cred că cineva, măcar o dată, a zâmbit sau s-a simțit mai bine datorită mie, cred că vreau să învăț să iert, dar să nu uit, să mă întorc la mine de câte ori mă rătăcesc (pentru că este posibil să se mai întâmple).

Îmi dau seama că este posibil să fie cea mai frumoasă perioadă din viața mea și că este important să o gust din plin, sau poate the best is yet to come, cum se mai spune și că lumea în sine nu este atât de rea cum pare. Este uneori nevoie să cauți sau să arunci o privire mai atentă.

Iar dacă în drumul meu spre bine, mai apare câte un rău, să îl primesc cu zâmbetul pe buze, că sigur va pleca și înapoi nu va veni.

Bine am revenit în sufletul meu.

sursă img: Pinterest

Îmi pare că, deși singură fiind de ceva vreme, iubirea capătă în ființa mea diverse forme și înțelesuri, deși ar fi putut dispărea cu totul.

Cred că nu este doar despre relația fizică dintre doi oameni, cred că este despre cum emoțiile și gândurile lor se îmbină, despre cum te simți când îi auzi numele, despre cât de mult ești dispus să oferi când iubești. Poate chiar necondiționat.

Experiențele m-au învățat că, mai presus de orice, dragostea se simte. Se trăiește. Aveam tendința ca atunci când mă îndrăgosteam să mă gândesc mai mult la cel de lângă mine, decât la mine. Până când am realizat că iubirea reală apare atunci când mă arăt exact așa cum sunt- o ființă relativ sensibilă, care atunci când se îndrăgostește, o face pur și simplu.

Obișnuiam să fiu diferită la început. Să mă întreb “de ce fel de femeie are nevoie cel pe care îl plac? hmm, are nevoie de genul de tipă încrezătoare, mai rebelă, social-butterfly? are nevoie de o tipă cuminte, introvertită și puțin misterioasă? are nevoie de o parteneră pe termen scurt, mediu sau lung? îi plac fetele care ar ieși la o bere sau cele care poartă doar rochii/fuste și vor să le ții ușa deschisă când coboară din mașină?”. Apoi îmi spuneam că pot fi toate cele de mai sus, ba chiar mai mult. Și chiar pot, dar nu despre asta este. Astfel deveneam dispusă să devin ce avea el nevoie să fiu, fără a mă întreba dacă așa sunt eu cu adevărat.

Din fericire, mi-am îndreptat atenția către ce îmi doresc eu. Ce vreau eu să văd în omul de lângă mine? Ce mă face să îl plac pe el și nu pe bărbatul din cafeneaua de vizavi? Cu ce este diferit față de ce am întâlnit? Ce mă face să mă simt alta?

Și așa am devenit atentă la nevoile mele. Dragostea se manifestă ciudat, dar plăcut. Nu te întreabă, câteodată nici nu răspunde. Este chimie și acolo, este și un plăcut joc de seducție urmat de perioada săruturilor timide, al celor intense și al nopților nedormite. Este un angajament pe care ți-l iei față de cealaltă persoană, prin care cumva promiți că în decursul acelei perioade de timp (fie el limitat sau nu- happily ever after) viața va fi puțin mai frumoasă, puțin mai suavă, mai bună, mai sigură, mai stabilă și că sufletul ei/lui este pe mâini bune. (știm cu toții că nu se întâmplă chiar așa, ba chiar opusul, dar rămân la idee în sine exact așa cum am vrut să o transmit)

Dragostea înseamnă îmbrățișări sincere, bine și rău, cuvinte, fapte, muzică, dans, bucurie, prietenie, poate chiar și lacrimi- de tristețe, de dor, de neputință, de toate. Este un parteneriat de care te bucuri din adâncul sufletului tău, pentru că dăruiești persoanei respective ce ai mai bun- încredere, sentimente, timp. Este posibil să ajungi să simți și să gândești ca unul. Să vii în întâmpinarea nevoilor celuilalt, să simți fiori și fluturi în stomac la prima atingere sau primul sărut. Să te minunezi atât de mult de prezența lui/ei, încât să nu îți dorești altceva. Mai presus de orice, înveți să respecți. Să apreciezi. Să zâmbești.

Aș defini dragostea ca fiind ceva profund, dincolo de limitele cunoscutului, timpului, spațiului. Ea nu se naște oricum, oriunde. Nu apare în calea oricui.

Eu asta înțeleg și numesc dragoste. În dragoste, nu îți este teamă de necunoscut, de distanță, de mâine… Sau și dacă îți este, învingi. În dragoste ai întrebări, răspunsuri, ești totul, nimic, finit și infinit. În dragoste iubești, speri, greșești, ierți, oferi, primești. În dragoste este simplu. Este complicat. Este exact cum îți dorești tu să fie.

Sau nu.