… o nouă eu, de preferat. A nu-știu-câta dimineață în care vorbesc cu mine, mă cert, a nu-știu-câta dimineață în care mă întreb, răspund, îmi promit. Mie, din nou, mie. Ție, când?!
Bine ar fi să îți promit ție când îmi voi respecta mie promisiunile pe care mi le fac. Dacă o să fie prea târziu să îți mai promit ție, apoi? Ce mă fac? Nu vreau să te pierd, nu vreau. Refuz. Strig, dacă e nevoie. Vreau să rămâi. Știu că suntem liberi, știu că venim-plecăm, știu că uneori ne întoarcem, uneori nu știm să păstrăm.
Eu păstrez doar când simt, când vreau, când pot. Când “se lasă” păstrați (oamenii, dah, cu acordul lor, niciodată forțați). Răspund doar când sunt întrebată, renunț ușor, uneori nu știu ce vreau; mă folosesc de cuvinte scrise pentru a mă face înțeleasă, rar de cele rostite; mă răzgândesc; am și momente în care tac și fac și momente în care fac, fără să tac. Toate astea, pentru… ce?! Sau pentru… cine?!
Nu mă înțeleg pentru că nu mă înțelegi și cu toate astea mă tot străduiesc să fie bine și uneori nu-mi iese, pentru că nu depinde doar de mine, e nevoie și de tine. Trăiesc în continuare în realitatea mea simplă, cunoscută și înțeleasă și apari tu, când vrei, ba să o simplifici, ba să o complici.
Eu nu mai vreau.
Stai, stai. Nu vreau să înțelegi greșit. Nu mai vreau să apari-dispari, vreau să rămâi, să înțeleg și eu… ceva. Poate chiar și tu. Nu mai vreau să mă gândesc la tine ca la o ușă care se tot deschide, închide. Vreau ceva greu de promis, greu de atins, greu de păstrat. Stabilitate, o ușă la care să am cheia, întotdeauna, indiferent că-i… închisă sau deschisă. Să fie cum vrea ea, dar, să fie pentru mine.
iubire, acceptare, iertare, compasiune, sensibilitate, echilibru și multe altele; sau ”Drumul către tine însuți”, carte pe care am citit-o în 2018 și pe care o recomand cu drag oricui a pornit pe acel/acest drum;
Sper că toată lumea a avut un 2019 fantastic (sau măcar acceptabil, dacă fantastic nu este cuvântul potrivit) și că 2020 este ”anul nostru”, an care de abia a început și din care fiecare zi e musai să fie una minunată (și dacă nu este, să o facem să fie- dacă vrem). Una peste alta, trecând peste introduceri, voi începe să îmi aștern gândurile și experiențele aici, ca și cum aș scrie o pagină de jurnal (cam aceasta este structura tuturor articolelor cu titlul ”Loretta’s day #…”).
Jumătatea lui 2016 și începutul lui 2017 au însemnat pentru mine momente critice, schimbări și foarte multe întrebări. Atunci am început să îmi pun întrebări relevante, să simt cu adevărat, să înțeleg, să conștientizez, să vorbesc mai puțin și să ascult sau să observ mai mult. Chiar și să citesc mai mult decât o făceam (la 10 ani aveam biblioteca plină, bunicii îmi dădeau niște bănuți și ne opream la librărie- btw, îmi vreau colecția ”Harry Potter” exact în starea în care a rămas). Așa am devenit fascinată de diverse, în special de… viață (implicit și moarte și tot ce se petrece între cele două).
Întrebată de o tânără talentată (Alina Tofan, mi-a dat acordul să o menționez) care făcea o cercetare (să zic așa) pentru piesa pe care urmează să o pună în scenă ce înseamnă iubirea pentru mine, am oferit un răspuns, relativ simplu, primul care mi-a venit în minte. Întrebarea, însă, s-a tot plimbat prin mintea mea- împreună cu altele și altele și eu am început, ca un copil aflat la vârsta întrebărilor, să întreb… și să observ, ca un aproape-adult aflat într-un punct al vieții în care niște stabilitate n-ar strica.
Prima iubire cu care ne întâlnim este cea a familiei în care ne naștem- ori cel puțin așa cred eu (există și studii și documentație în sensul ăsta, dar nu e momentul acum); apoi ne întâlnim cu celelalte iubiri, care, din punctul meu de vedere, nu ar trebui etichetate sau categorisite, iar argumentele pe care le voi folosi pentru a îmi susține punctul de vedere sunt în definiția mea a iubirii și în următoarele rânduri.
Am fost și confuză, pentru că nu pricepeam cum e posibil ”să iubești un om”, dar ”să nu fii atașată de el” (că de aici pot apărea diverse… probleme de atașament); când mă voi atașa și voi ”face casă” cu respectivul, pe șantier îi voi strecura un bilet în buzunar să știe… cât mi-e de simpatic; așa-mi rezolv… problemele.
Pentru mine, înseamnă… să nu mă pierd pe mine. Adică, dacă respectivul părăsește ”stupul”, regina să își păstreze suveranitatea (identitatea, demnitatea, etc.) și să înțeleagă că această conviețuire a fost o alegere- asumată sau nu, libertatea tot libertate rămâne. Curiozitatea lui nu o face pe ea mai puțin frumoasă sau inteligentă sau sau sau.
Apoi, iubirea/ dragostea/ atașamentul/ amorul înseamnă acțiune, făcută din iubire/ dragoste/ atașament/ amor. În copilărie, ai mei manifestau cele de mai sus față de mine prin acțiuni sau cuvinte- venea cineva să mă ia de la școală în primii ani, îmi puneau la pachet sandwichurile care îmi plăceau mie, mă întrebau dacă simțeau sau observau că ceva este în neregulă cu mine, se mai tachinau între ei, se certau uneori și nu își vorbeau cu zilele, rezolvau, cumva, iubirea rămânea acolo (exista un schimb, că și eu făceam lucruri frumoase pentru ei- am făcut și lucruri mai puțin frumoase, dar, vezi tu, acolo a apărut iertarea și acceptarea și înțelegerea, echitatea). Mai târziu, amicii/prieteniiau fost cei care m-au ajutat să devin mai bună, mai eu sau să descopăr ceva ce era în beneficiul meu, folosind aceleași instrumente (vorba și fapta bună)- am întâlnit și ”prieteni” și mi-au pus și piedică și m-am împiedicat și am dat cu fața de asfalt sau doar m-am dezechilibrat puțin (vreau să nu o mai fac, dar nu garantez), așa am devenit selectivă și puțin (mai mult) înțeleaptă. Foștii, pentru care am plâns în miez de noapte sau am chiulit de laliceu, sunt și ei parte din lecțiile mele și le sunt recunoscătoare pentru tot ce știu (mai mult sau mai puțin) că vreau și nu vreau de la un bărbat; îi iubesc și acum, pentru că vreau să îi văd împliniți și cum vor ei să fie, alături de cineva potrivit lor (din fericire, separările mele- 95% dintre ele- au lăsat loc de zâmbet și ”bună, ce mai faci? ești bine? și eu te pup, mă bucur, ai grijă de tine!”; 5% final deschis sau ”mi-e dor de tine; tu ce zici, să-l sun? dacă e să fie, ne intersectăm, cumva, undeva”).
Am auzit și de acest ”înlocuim, în loc să reparăm” și este un adevăr, dar am înțeles că sunt oameni care caută să înlocuiască și oameni care vor să repare. Fără comunicare, reciprocitate, sincronizare nici una dintre cele două nu este posibilă.
Am privit/ simțit iubirea prin prietenele mele cele mai bune, prin mine, prin mama și bunicii mei, prin scrisorile tatălui meu pentru mama, prin profesorii mei, prin colegii mei, oameni, prin muncă, bărbați îngândurați și tăcuți, prin Google și creație (literatură, pictură, muzică ș.a.m.d.), căsnicii trainice, bebeluși, conviețuire sau divorț, doliu…
… n-am înțeles nimic, în iubire cred că este un fel de ”crede și nu cerceta” și ”carpe diem”; mai cred și că înseamnă o înțelegere a ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, respect, intimitate și infinit, eternitate… poate.
DAAAAAR, este posibil să mă înșel, pentru că sunt doar o tânără mișto care-și oferă părerea și căreia îi mai place să scrie din când în când.
Am ascultat piesa asta- NANE – MI-E DOR– și mi-am lăsat gândurile să…
Privesc tavanul, mă străduiesc să îmi aduc aminte cum am ajuns azi dimineață acasă.
Am cam crescut și mă uit înapoi la fetița aia cuminte și conștiincioasă, mă întreb ce mai face, unde e, dacă se întoarce. Tot anul mi-am spus că e bine să mă mai liniștesc, să ajung mai devreme acasă, să renunț la vicii, să dorm mai mult și mai bine… Să ajung din nou la fetița aia cuminte și conștiincioasă pe care o iubeam. Îmi e dor de ea. De mine, adică.
Mă simt de parcă se dă o luptă între cine eram și cine sunt; ființa a cărei viață este plină de spontaneitate și imprevizibil versus fetița care venea de la școală și își făcea temele și respecta ora de intrat în casă.
Nu știu cine câștigă. Azi una, mâine cealaltă. Mă obosește lupta asta, aș putea pur și simplu să desemnez o câștigătoare și să îmi asum alegerea. Le iubesc pe ambele și le-aș putea lăsa să coexiste, dar sunt momente în care sunt în antiteză și nu este tocmai bine pentru mine.
E cool și tipa care ajunge acasă după “nights I can’t remember with friends I won’t forget”, doar că aia se cam ascunde de maturitate, nu prea știe ce vrea, dacă știe și i se oferă se comportă ca o răzgâiată, e dificilă, îi place să se joace, e mai pe aici și acum, nu prea se gândește la viitor. Cealaltă e mai așezată, îi place stabilitatea, echilibrul, siguranța, e mai responsabilă și mai calculată și îmi place la fel de mult, că știe să relaționeze cu cealaltă și o mai lasă să își facă de cap din când în când.
Una peste alta, călătoria asta de regăsire, descoperire, cum vrei tu să o numești e mai complexă decât credeam. Dacă sunt lucruri care îți plac (la tine), păstrează-le, poartă-le cu tine. Nu vrei să se piardă, e greu să le aduci înapoi. Asta mi-aș spune dacă aș putea călători în timp. Nici măcar nu știu de ce am scris rândurile astea.
Când te-am cunoscut păreai puțin mai puțin plină de tine, puțin mai simplă, puțin mai high. Mi-a plăcut asta și am zis să merg mai departe, nu știam în ce mă bag sau în cine, scuză-mă pe mine.
Când te-am cunoscut păreai mai puțin tensionată, netestată, super dotată.
Când te-am cunoscut aveai câteva planuri pe care speram să ți le dau peste cap, dar se pare că n-am fost suficient.
Când te-am cunoscut păreai fascinantă. Și ești.
Când te-am cunoscut mi-am dorit să nu-mi doresc mai mult de la tine și cu toate astea sunt aici azi și te savurez din priviri- văd cum îți aprinzi țigara, văd (și simt) cum ți-o tragi (ne-o, că singură n-ai putea), cum renunți că-ți spun eu, dar mergi înainte că tot eu ți-am spus, dar prin alți oameni.
Văd cum crești, văd cum evoluezi, văd cum te schimbi și îți jur că aș vrea să fiu acolo, dar tu m-ai dat naibii și ai zis că ți-e mai bine fără mine, că nici eu n-am fost ăla corect, pentru că te-am mințit.
Am spus că ești fascinantă pentru că am rămas uimit când te-am întâlnit. Am citit și simțit că ai trecut prin multe, d-aia nu te-am întrebat nimic. Am simțit că mă minți ca să câștigi timp, să te gândești- n-aveai la ce, e nevoie să lași lucrurile să se întâmple. Am simțit că vor fi contradicții între noi și că limitele nu vor exista- deși le-am pus și le-am încălcat. Am simțit că-ți voi fi inspirație, că te voi face să scrii din nou. Îmi promisesem asta, oricum.
se implinesc trei ani de când ai ales să pleci și îmi doresc să cred că îți e mai bine acolo. sunt seri în care îți caut învățăturile și în care mă întreb de ce am ascultat doar ce am vrut și sunt seri în care mă străduiesc să îmi aduc aminte vocea ta- crede-mă, bunico, nu mai știu cum sună.
am acceptat cu greu lipsa ta. am negat-o, am ascuns-o, apoi, cu greu, am înțeles-o. mi-aș fi dorit să cred că ești mândră de ce am reușit să fac în acești trei ani. dar știu că nu este așa. probabil ești nedumerită, așa cum sunt și eu.
în anii ăștia am devenit a fucked up girl. una care încercând să fugă de durerea aia, s-a gândit să se îngroape în activități, responsabilități și pansamente aplicate temporar, doar doar de nu m-ar întreba cum mă simt de fapt, pentru că am treabă.
evit să răspund, pentru că jumătate dintre ei îmi spun că e bine să vorbesc despre asta, iar cealaltă jumătate că mă plâng și nu e bine. mă așteptam să îți scriu că sunt bine, că am finalizat studiile, că am un om care mă iubește și cu care îmi împart nopțile, că personal și profesional sunt un om împlinit, iar prietenii pe care îi cunoșteai și care au venit la noi acasă mă susțin.
bunico, casa aia nu mai există. și nici eu nu sunt fericită, pentru că fiecare seară petrecută aici de când tu ai plecat a fost o seară de regăsire, fără rezultat. mutări, schimbări, întrebări, ieșiri… când eu aveam nevoie de stabilitate, iubire și înțelegere. dar îți jur că nu am știut unde să le caut. iartă-mă că am renunțat, că nu am ascultat și că mă simt așa acum.
cât despre prieteni, să știi că mi-au fost alături, mulți dintre ei, când credeam că nu-mi voi reveni. și să știi că mulți dintre ei mi-au spus să îți scriu, dacă asta simt.
săptămâna asta pentru mine nu este la fel, ci este săptămâna noastră, cea în care rememorez aniversările, prima zi de școală, Micul Prinț, cum m-ai învățat să gătesc, discuțiile noastre despre bărbatul ăla care ar trebui să mă aprecieze și să mă iubească sincer și hotărât. săptămâna asta este despre a învăța să îți respect alegerea și despre cum te simt totuși pe lângă mine, deși nu ești.
este săptămâna în care sunt sensibilă, în care mi-aș dori să fii aici, să îți povestesc despre ce s-a mai întâmplat în viața mea… cea în care caut soluții noi la probleme vechi și cea în care mă arăt în fața oamenilor așa cum sunt, fucked up, cu calități, defecte, hotărâre și nehotărâre, împliniri, dezamăgiri, eșecuri, confuzie.
mama actriţei Oana Pelea i-a dat un sfat fiicei sale. Un sfat de care îndrăgita vedetă a ţinut cont şi, mai mult decât atât, a dorit să-l împărtăşească fanilor ei şi nu numai acestora.
“Am întrebat-o pe mama, la spital, în ultima zi a trecerii ei pe pământ: ce să fac când o sa-mi fie dor de tine? Învaţă-mă! S-a uitat dur la mine şi mi-a spus cu ochii verzi smarald: “Pupă-ţi mâna”! Şi-am înţeles că în carnea mea e ea, tata, sunt toţi ai mei. Am făcut-o, o fac, şi am tot timpul certitudinea că sunt în mine: părinţii, amintiri, Dumnezeu. Toţi sunt înghesuiţi în mine. Ce minune! Mi-e dor deci de minunea din mine, pe care câteodată o uit, o pierd… În mine e mare înghesuială! Tot universul e înghesuit în mine!”
Am tot căutat și am tot fugit de realitate, de responsabilitate, am amânat și brusc am conștientizat că nu mai vreau să fiu așa. Am crescut?
Privesc înapoi, mi se derulează în minte o seară, de prin 2012, când am cerut voie să ies prima dată în oraș. Au trecut 7 ani de atunci, ani în care sunt multe nopți pierdute, multe dimineți în ceață sau zgomotoase, niște distracție, niște oameni, muzică multă, dans, shoturi-cocktails-de toate, tutun. Responsabilități ignorate sau amânate, pentru că petrecusem și voiam să… stau în pat. A fost fun? A fost. A meritat? Nu neapărat. M-aș întoarce în timp să îmi spun nu înainte să ies în noaptea aia pe ușă? Cred că da.
Poate am realizat că nu mă mai simt la fel; că vreau să mă liniștesc și să fac lucruri pe care dacă le făceam în anii ăștia de hoinăreală, eram mai bine. Cred că în exterior căutam ceva ce știam de la început că nu voi găsi. Fugeam de ceva, pentru că nu aveam curaj să accept niște adevăruri și să caut soluții. Mă îndepărtasem de ai mei, eram plecată tot timpul, pentru că aveam senzația că ei mă vor aștepta mereu acasă, să vin. Până în ziua în care nu au mai avut ei timp, iar acum nu mă așteaptă și timpul nu pot să îl întorc, să spun măcar îmi pare rău.
Mi-a spus un prieten bun “trece timpul pe lângă tine”. Și am înțeles acum. În timp ce foștii mei colegi de facultate învățau pentru examene, eu ieșeam în oraș (bine, am și muncit ce-i drept, dar nu este o scuză). În timp ce prietenele mele petreceau timp cu cei pe care i-au ales alături (actualii iubiți, soți etc.), eu mă “bucuram” de lucruri efemere, fără beneficii pe termen lung. Nici măcar mediu. În timp ce persoane de vârsta mea foloseau timpul eficient pentru progresul profesional, eu îmi închideam alarma și ajungeam la birou grăbită, întârziată, apatică. Când banii mei munciți, pe care dădusem la schimb ore din viață, se duceau pe “taxi, du-mă unde vrei”, oameni puțin mai înțelepți au economisit sau au văzut câteva țări ori poate au construit o casă.
Cred că m-am trezit. Cred că voi mai merge la evenimente și petreceri și voi sta trează o noapte că e ziua unei prietene, doar că mai rar. Cred că am găsit ce căutam. Cred că prefer să dorm ținută în brațe și să văd un film bun acasă și mai cred că aș savura din plin o noapte a noastră în tricoul ăla care îmi place mie. Sună mai bine să investesc timp în ceva ce îmi aduce o mulțumire reală, sună bine să mă așez puțin, sună bine să am timp de mine și cu mine, sună bine să muncesc, să tot învăț lucruri, să devin bună, foarte bună, în tot ce fac.
Sună bine să îmi promit și să îmi respect promisiunile, sună bine 23, poate am crescut, poate e timpul să mă despart de partea aia instabilă, puțin imatură, partea aia care voia doar să se distreze și atât. Să păstrez ce-a fost frumos la ea… și cam atât.
Azi e prima zi in care aleg sa fac ceva diferit. Este o zi in care nu ma simt bine. Este una dintre zilele alea in care sunt vulnerabila, una dintre zilele in care ma tot gandesc si imi pun intrebari la care imi si raspund (sau nu). Este una dintre zilele in care ma asez in pat si trag patura peste mine, pentru ca refuz sa ies in lume asa, desi stiu ca razele calde ale soarelui sau o cafea buna m-ar putea face sa ma simt mai bine.
Dar am ales sa accept asta, azi. Am ales, pentru prima data dupa foarte mult timp, sa fac ceva diferit. Sa imi accept vulnerabilitatea. Acceptarea asta m-a facut sa ma simt vinovata, slaba, lipsita de curaj. Pana am realizat ca implica opusul a tot ce am enumerat anterior.
Cred ca in clipa in care construiesti un tip de relatie cu un om, omul respectiv incepe sa simta. Sau sa te simta. Mi s-a confirmat banuiala, pentru ca trei prietene bune mi-au scris, parca asteptand sa le spun ce este cu mine azi. Si singurul lucru de care ma simt capabila azi este sa ma vad cu una dintre ele, una care ma stie si m-a vazut in atat de multe stari si care nu m-a lasat sa cad, de fiecare data.
Aici intervin alte intrebari. Pana cand ma vor ridica alti oameni? Cand ma voi putea baza pe mine, ca atunci cand ma simt cum ma simt azi, ma voi ridica singura? Si cat timp ma voi simti asa? Ca de ce ma simt asa, stiu.
Cand eram copil, decupam imagini din reviste, scriam articole si le puneam impreuna, realizand astfel revistele mele. Mai cantam si ma “jucam de-a actoria”, cum imi placea sa spun. Tineam un jurnal, in care scriam, la varsta de 6 ani, ca imi doresc independenta.
Independenta pe care inca nu am obtinut-o in 23 ani. Sunt, inca, un om dependent. De stat, de alti oameni, de emotii, de resurse- bani, timp. Sunt un om dependent, pentru ca azi mi-as fi dorit sa plec o zi doua, dar nu pot si nu stiu unde. Ca eu prin independenta inteleg ca nu ma las ranita de nimic, dar m-am lasat si azi am ramas in pat, acasa, scriind aici si ascultand Azi NU- Grasu XXl feat. Guess Who.
Azi sunt satula de mine si de starile mele cu care nu ma pot lupta uneori si sunt satula de contratimp, punctualitate si obligatii. Azi sunt libera, dar trista. Azi stau in pat, azi e pentru mine.
Născută, crescută în București, jumătate de aici, jumătate de departe, cu dor de ducă și gânduri în noapte.
Obosită prea devreme, de aglomerație, de “lupta” asta pentru nimic, cuprinsă de întrebări, căutând soluții noi la probleme vechi. Aș vrea să fug, deși ar fi o lipsă de curaj, aș vrea să plec departe, de tot și toate și să las în urma mea “agitația urbană” și toate amintirile pe care nu vreau să le pun în bagaj. Aș da la schimb cu sufletul deschis pe un locușor liniștit, unde încă nu știu, dar îl caut, doar al meu (al nostru dacă vrei să vii și tu), unde să fie… bine.
Sunt puține lucruri care mă țin, iar câteva mă țin cu drag și pentru că mă las ținută prin alegerea pe care o fac- de a mai sta. De-aș putea, acum aș pleca.
Acel mă Bucur(că)ești a devenit ceva de care nu mă mai bucur atât de mult. Ori poate nu se mai bucură el de mine.
Am scris orașul care nu doarme niciodată pentru că în mintea mea și seara sunt luminile orașului aprinse, cu muzica și motoarele, cu mașinile, cu oamenii vorbind, simțind, ascultând, crezând probabil că… mă bucur că sunt. mă bucur că ești.
Oh tu, suflet frumos făcut din emoții, experiențe, cuvinte și sunete împletite, cât ai de gând să mai reziști?
Om sensibil, om cu greșeli, om vulnerabil câteodată și forțat să intre în lupte care nu sunt ale tale. De ce taci, de ce nu te asculți? De ce sau de cine fugi? Pentru că atunci când pare totul bine și apare ceva mai puțin previzibil, te disperă, extenuează și răspunzi căutând ieșiri, în loc de rezolvări?
Ai zis că ai învățat să ceri ajutor. Ai învățat să-l și primești? Ai promis că îți asculți mintea, că inima te-a condus doar pe drumuri brusc întrerupte ori pe care nu ai avut tu puterea de a le continua.
Ai zis că ai obosit, că nu mai vrei să pierzi, ai zis că ai priceput că timpul e limitat și că pe ăsta nu îl poți cumpăra, ai zis că nu mai plângi, că o să cânți, ai zis că o să ai încredere în tine. Unde sunt toate astea, cine ți le-a luat? Ți le dă și înapoi sau ți le recuperezi de unul singur?
Parcă nu te mai plângeai, ai spus plângând. Parcă nu mai oboseai, ai spus printre așternuturi, dormind aproape. Ai susținut că tu trăiești prezentul și te bucuri de arome de cafea și oameni mișto, iar tu stai din nou scriind și stăduindu-te să negi lucruri care știi prea bine că sunt adevărate.
Nu te accepți, nu te ierți, nu te mobilizezi, nici nu știi încotro să o apuci.
Știu că vrei să-ți iei la revedere de la tot, deși posibilitatea de a revedea lucrurile de la care îți iei la revedere e mică. Așa cum te simți și tu- mică. Mică, mică, într-o lume atât de mare, din care nu știi ce să înțelegi ori cu care ți-e greu să ții pasul. Dar ea ține pasul cu tine?
Știu și că tot ce îți dorești tu acum nu e în concordanță cu ce este nevoie să faci și știu și că nu ai timp să aștepți. Știu și că te-ai săturat, dar scenele în care pleci în lume într-o mașină roșie sunt departe de realitatea în care mai ai de văzut, învățat, ascultat, câștigat.
Caută să-ți revii, caută să înțelegi, caută să accepți și caută rezolvări.
Cică cine caută, găsește. Caută-te pe tine și ai grijă să te găsești înainte de a o face altcineva.
A patra pagină de jurnal lăsată pe mâinile cititorilor…
Evenimentele sincronistice se tot petrec în viața mea și eu caut repede repede să țin pasul cu ele. Mai obosesc din când în când, mă mai bucur mă mai întreb, intru și eu în dans și nu mai ies decât atunci când se oprește muzica.
În ziua în care îmi plângeam de milă că sunt aeriană (mă mai întreabă oamenii dacă sunt îndrăgostită- sunt, dar în secret- și deși știu că asta nu ar trebui să intervină în activitățile mele de zi cu zi…) și nu am numărul de credite suficient pentru a trece în următorul an de studii (pe lângă că mi-am depus cererea de cazare la două zile diferență de data la care trebuia depusă) am câștigat un loc la cursul Introducere în Psihologia Inconștientului organizat de Fundația Calea Victoriei.
Super, să înțeleg că nu este un capăt de țară, că le voi rezolva eu pe toate și că poate este timpul să îmi redirecționez timpul și energia către muncă, explorare (a diverselor domenii, activități și pasiuni de interes pentru mine) și… mine? 🙂
Cred că da.
Ulterior am descoperit că una dintre fetele cu care este posibil să mă mut este o fostă potențială colegă de apartament a unei alte tipe super mișto. Lol, viața continuă să mă surprindă (plăcut, de această dată). Btw, am primit și zestre (o saltea gonflabilă, pe care o voi înapoia când îmi voi pune pirostriile).
Eu tot cred că nimic nu este întâmplător. Regret câteva lucruri- că nu mi-am cerut iertare când am greșit, că nu am arătat mai mult unor oameni că îi iubesc, că nu am făcut mai multe sau mai bine diverse- dar nu foarte multe, pentru că până și ce credeam eu a fi cel mai greu sau mai puțin bun moment al vieții mele m-a adus cu un pas mai aproape de prezentul frumos și minunat pe care îl trăiesc acum. Am învățat să îmi fac prieteni iar acum am oameni superbi (sufletește și cred că și fizic) în viața mea, care mă fac să mă simt… iubită. Și îmi oferă susținerea lor, chiar dacă uneori nu-mi spun, preferă să îmi arate și asta este de neprețuit. Am colegi de muncă buni, cu care colaborez frumos și trainic și cu care obținem rezultate faine. Sunt un om bogat din punctul ăsta de vedere.
Am despre ce scrie în următoarele articole- urmează unul despre MBQ- Mesteshukar Butiq, în care voi relata ce experiență cu aromă de cafea la ibric am trăit, unul despre viața de antreprenor în devenire, poate și unul despre ce facem noi la Școala IAA și până când vă mai puteți înscrie la următoarele module și ultimul, dar nu cel din urmă, despre o petrecere îmbrăcată în baloane de săpun într-o super locație la care au mixat și prietenii mei, Akana și Knada (ca să le puteți da follow pe paginile lor de facebook).
Una peste alta, închei într-un ton vesel, copilăros (că ăia sunt mici și curioși și entuziasmați), așteptând să văd dacă și zilele următoare tot zâmbet îmi vor lăsa pe chipul julit de fecioară perfecționistă (pentru că eram atât de curioasă de contactul piele-asfalt încât am hotărât să testez).
loretta's story 