loretta's story

trece, într-o zi, o gagică mișto prin oraș. bă. e d-aia, plimbată, iubită și maltratată, îmi spun. moam, ce-ai, are traume, integrame. merge la terapie, vrea #săserepare. cine te-a stricat, fată?

cică a avut bursă pe la facultate și note mari prin liceu. putea să lucreze și la Mc, nu mă deranja.

hap, o abordez și eu. care-i treaba, domnișoară?

ba că niciuna, ba că uite, ar fi asta și asta.

argh, ‘copilul interior’. mucoasa mică, super drăguță, cu ochișorii ăia stălucitori, vrea treaba aia. și se răzgândește, că e copil capricios. obține, se plictisește, trece la altceva. e primul gând.

zic să-i ofer ce vrea. în general, e ca mine, dar, am zis să merg pe filmul ei de data asta.

greșesc, mă. și am greșit.

sunt atât de aproape. la un pas departe. mă uit la tine. vrei ceva. apoi altceva. vrei mai mult. nu primești acel mai mult. te enervează. începi să țipi. dai din picior. nu te mai suport! (o gândesc, nu o spun și îmi retrag, vinovată, cuvintele)

vino, fată, aici. ce-ai, te-ai supărat? ce ziceai că vrei?

n-am măi, lasă-mă. sunt, de obicei, atât de aproape. de jobul ăla; de greutatea perfectă, standardele perfecte, încrederea, neîncrederea, roz, dar, nu prea, liniștește-te, dacă, pentru cineva, ești doar frumoasă și proastă?

mi-a zguduit existența. păi, cum, în lumea asta, să fiu doar… frumoasă?! mnu e doar atât. sunt mai mult de atât…

… mâncăm popcorn până se încheie conflictul?

Ă… Popcorn sună bine. Unde o denunțăm pe asta mică?

La Poliția Modei. Era să poarte rochie cu dres plasă. Cum a spus, aproape.

APROAPE dezbrăcată. Dar, nici prea-prea, nici foarte-foarte. 🙂

Mă bucur și eu că sunt femeie. Este dificil și splendid, ambele în același timp. Am zile în care mă simt ca un cântec clasic, pe care îl porți cu tine și nu se demodează niciodată… Zile în care sunt doar artă, fie că este vorba despre o pictură sau niște rânduri scrise, poate un roman sau doar un capitol. Și zile în care sunt doar un pic de zgomot, o propoziție neterminată, cafeaua de ieri, neîncălzită, totuși, nu mă deranjează deloc.

În drumul acesta către feminitate, delicat-puternic, grație, intuiție, protecție, m-am împiedicat, nu doar o dată. În acest dans al vieții m-au călcat parteneri (sau partenere), intenționat sau din întâmplare, din lipsă de respect, ori neștiință, ori presupuneri, superioritate închipuită, misoginism, ori altele care, pe moment m-au durut sau mi-au zgâriat pantofii, dar, fiind femeie, m-am scuturat un pic și am continuat să dansez, mai atentă la pași, la spațiu, la mine, la melodie.

Între rochiile și fustele care îmi erau definitorii, s-au strecurat și pantaloni, fesurile “de cartier” mi-au plăcut mai mult decât pălăriile, am preferat să trec pe la o petrecere purtând Converse, nu Louboutin și cu siguranță o bere cu și ca băieții nu a deranjat pe nimeni.

Pizza a sunat bine, la fel și acele câteva kg în plus, apoi am trecut și la salate și băuturi dulci, “de femei”, fără drame, fără invidii, fără să mă compar cu alte ladies, pentru că eu consider că sunt de-ale mele și aș vrea să le văd zâmbind, sclipind de fericire, pentru că și eu sunt un fel de lady și știu cum este.

Am întâlnit și pămpălăi, m-am bucucrat să manifest față de ei același dezinteres și comportament pe care ei îl manifestau față de mine. Și femeile pot ridica degetul mijlociu.

Am avut zile în care părul nu-mi arăta perfect, în care n-am gătit, în care mi-am plătit singură facturile, zile în care am cărat pungi și bagaje grele, am condus o mașină și iubesc mașinile, uneori port hanorace largi și ascult rap cu aceeași plăcere cu care port cel mai scump parfum și bag o seară de jazz.

Am tăcut, uneori, doar pentru că eram femeie și mi-a părut atât de rău, încât acum, pentru că sunt femeie, vorbesc.

Mi-am cheltuit toți banii pe absorbante într-o zi și am fost în regulă cu asta. M-am manifestat ciudat, doar din cauza PMS-ului. Asta e.

Plâng dacă simt nevoia și sunt în stare să iubesc până la infinit, dar, dacă mnu apreciezi asta, doar pentru că sunt femeie, e posibil să pun capat infinitului dragostei pentru. Și nu-mi mai pasă ce cred alții. Îmi pasă ce cred eu.

Mă iubesc dimineața nemachiată și sunt la fel de minunată în pijamale cu animăluțe, neglijeu din satin, echipament de fitness sau rochii de ocazie. Părul meu e super, vopsit sau natural, scurt, lung sau des și am voie să îmi fac tatuaje doar pentru că îmi plac.

Pot să port conversații despre automobile aproape la fel de bine cum pot discuta despre despărțiri mondene, pot schimba un bec și pot monta parchet dacă este nevoie, noțiunile de mecanică, literatura, arta și moda îmi trezesc interesul în mod egal. Ador sunetul tocurilor pe asfalt la fel de mult cum adorrrr sunetul unui motor de pisicuță (e36).

Gătesc și îmi place să fac curățenie, dar, nu te baza doar pe mine. Stăpânesc noțiuni tehnice despre diverse dispozitive la fel de bine cum știu să accesorizez o poșetă uau cu o eșarfă și mai uau.

Nu vreau să fiu întreținută, vreau să am libertatea de a alege și vreau să depind de felul în care mă iubești, mă protejezi și ești, în niciun caz de banii tăi. Sunt creată să îți fiu parteneră, în niciun caz cineva care ți se supune orbește, doar pentru că este femeie. O să pun întrebări, doar pentru că sunt femeie. Și nu o să cred că ești cu altcineva dacă mergi să te joci fifa cu băieții, pentru că am încredere în tine. Și este responsabilitatea ta să o menții.

Azi sunt mai femeie decât am fost ieri, nu doar pentru că este 8 Martie, ci, pentru că, în fiecare zi descopăr și redescopăr feminitatea, grația, delicatețea, mai ales când mai dărâm câte un mit despre cum ar trebui sau nu ar trebui să fiu.

Dar, azi, sunt cu un procent mai fericită decât ieri, pentru că, azi, am impresia că fetele și femeile merită apreciere, e, practic, sărbătoare, doar pentru că… suntem.

Înflorire… Și multă iubire ❤

Te-am visat aseară. Și acum câteva seri. Mă țineai în brațe. Aveam nevoie, avusesem o zi grea și era nevoie de… Tine. În celălalt vis, eram pe plajă și tăceam. Eram amândoi super resemnați, totuși, liniștea aia era atât de completă. Eram, totuși, super împliniți. Îmi aduc aminte că mâncam ceva și priveam cerul.

Știi… În momentele mele de pauză de realitate, săream în pat și râdeam cu gura până la urechi. În weekenduri stăteam pe podea, fumând o țigară și numărând stelele. Și în alte zile făceam băi cu spumă și beam șampanie, după ce ne-am certat din cine știe ce prostie. Sau îți săream în spate spontan. Sau mă trezeam cu tine la ușă. Sau îți furam un sărut când îmi făceai cafeaua. Sau mă sunai noaptea și stăteam de vorbă până dimineața. Habar n-am care e mâncarea ta preferată. N-am avut curajul să te întreb.

Oare, de ce au rămas toate în mintea mea? Într-o altă realitate s-au întâmplat. Pentru mine s-au întâmplat. În prezentul nostru, niciodată.

Atâtea bariere pentru nimic. Multe lucruri nespuse. Întrebări pe care nu le-ai pus și nu le-am pus niciodată. Rămân acolo, până când vor fi uitate. Cum rămân, în general, toate poveștile nespuse sau neîntâmplate. Undeva, pierdute într-o nebuloasă numită “ce-ar fi fost dacă?”. Mă întreb măcar dacă ți-am fost dragă. Tu să știi că mi-ai fost mie.

Poate n-a fost absolut nimic. Ori sunt eu romantică din fire. N-are sens să mă gândesc. Mergeam în locuri și aș fi vrut mult să fii acolo. Voiam să-ți ofer doar momente. Și niște tandrețe. Poate un pic de dragoste. Și le-ai refuzat pe toate, cum îi refuz eu pe toți acum.

Aș fi vrut să știi. Mnu e drăguț să fii îndrăgostită. E o confuzie în creier și uneori uiți lucruri. Apoi, te întreabă cineva cum stai cu dragostea și pe chipul tău se pune o expresie mirată, ca și cum oamenii nu s-ar prinde. Pe cine mint? Cred că pe mine.

Priveam luna și mă întrebam dacă, oare, te gândești și tu la mine.

Și așa mă pun înapoi în pat și nu vorbesc cu nimeni. Că știu că o să adorm și o să te găsesc acolo, așa cum visam eu să fie. Îmi sună alarma și o amân, să mai stau puțin cu tine.

Mă ridic și la duș îmi spun că e trist să îmi fac asta. Poate nu tu ești pentru mine… Cum, poate, nici eu pentru tine. Și ce s-a întâmplat, de fapt? Sau… De ce? Măcar nu m-am mai simțit atât de singură un timp. Poate și ție ți-a prins bine… Un pic de companie.

Așa că te cred pe cuvânt că nu m-ai vrut. Uneori, mi-e greu și mie să mă plac. Încep ziua și mă uit în jur, la toate lucrurile frumoase și la oamenii drăguți. Zâmbesc, în altă viață, sigur ai fi fost și tu acolo. Te las să-mi treci. Curând, sper. În alt timp, sigur, aș fi vrut să-ți ofer o îmbrățișare lungă, din care doar să simți tot ce-am scris aici. Însă, poate tu nu simți. Și înțeleg.

Ce final brusc. Voiam ceva mai delicat.

Pe gagica asta am cunoscut-o într-o vară. Arăta ca o tornadă. Una blândă, totuși. Rătăcea confuză prin oraș. Am abordat-o, așa, fără așteptări. Îmi desfăceam lanțul de la biclă. Băusem niște beri și mă pregăteam să plec dintr-o grădină de pe la Universitate.

I-am spus “bună!”, mai mult la mișto. Fraiera s-a întors și mi-a răspuns. Am tăcut. Ce să mai spun, ăia închideau în douăzeci de minute și eu, tâmpit, am întrebat-o dacă bea un cappuccino. Fata voia un gin tonic sau un hugo ori ceva mai strong, dar, mi-a făcut pe plac și a băut un cappuccino.

Habar n-am care-i treaba cu ea. N-am mai văzut-o de atunci. Probabil nu o să o mai văd niciodată. Mi-a trebuit mai puțin de un sfert de oră să gândesc cât pentru o săptămână.

Bărbații ‘normali’ nu caută femei care se întoc la un bună necunoscut și se opresc la un cappuccino așa, pur și simplu. Bărbaților ‘clasici’ le plac femeile ‘clasice’, alea care poartă doar rochii/fuste, alea parfumate, cu joburi plicticoase, de casă, genul care pun mâna pe unul, apoi se îngrașă și le fac morală dacă ajung după ora 21.00 acasă.

Cui rămân femeile “fii bărbată, Zoe”? Pe mâinile sau în brațele cui ajung?- divele, activistele, artistele?! Care-i treaba cu alea care sunt rebele și neîmblânzite? Ale cui sunt alea care își drămuiesc ultimul bănuț și plâng seara în pernă? Alea nu sunt… femei? Dar cu alea care preferă parizer în loc de somon și berea în loc de vin? Oare, de unde vin alea?

Nu știu care-i drumul gagicii din seara aia. Cred că nici ea n-are habar. O văd într-o rulotă cu o trupă de muzică necunoscută, în drum spre… Nici eu nu știu unde. O văd CEO, excentică, în Forbes 500, flirtând cu toți bărbații divorțați, plecând acasă cu vreo blondă înaltă, a vrut doar să se distreze, n-ajungea în patul vreunuia, calm. Sigur e genială, am citit inteligența în ochii ei.

Însă, cum sunt geniile, ori sfârșesc foarte bine, ori, foarte prost.

Numele, numele aș fi vrut să îl rețin. Un fraier și eu. Habar n-am de ce am oprit-o p-aia. Oricum, nimănui nu-i pasă. Cât timp nu e suficient de suficient de scandaloasă, e inutilă drama.

uneori vreau doar să fie simplu. un loc al meu. un om al meu. o cafea dimineața. niște muncă. oameni de calitate (îi am așa). muzică bună. cărți interesante. filme, dans, niște stele pe cer. niște pace. și niște iubire. o pătură călduroasă, niște brațe puternice, puțin alint, mai o curățenie, o mâncare… niște animale. un pom plantat… un munte, o mare, amintiri în tren, schimbat cauciucurile de iarnă cu alea de vară, un răsărit pe plajă și un pahar de vin la apus… niște săruturi în grabă, niște certuri mici cu împăcări rapide și intense… un pic de nepăsare și un strop de detașare… niște aer proaspăt, o plimbare, un apel pierdut… un pic de leneveală, niște mofturi, toane… un pic de noi, timpul și restul… simplu. simplu de tot.

Stăteam într-o seară la un pahar de vin, eu cu mine. Priveam pe fereastră, vedeam o alee iluminată și grădina verde… Arăta ca un colț de Rai. Simțeam o liniște așezată, o împlinire. Mă simțeam acasă și nu mă mai simțisem de mult așa.

În seara aceea mi-am simțit sufletul în pauză. Ca atunci când tragi o gură de aer proaspăt și te gândești la tot ce a trecut. Parcă îmi spuneam ”gata, a trecut”. Mi se părea că aruncam o privire în urmă și simțeam tot ce s-a întâmplat. Fiecare moment. Parcă mă despărțeam de mine de atunci, cu durere, bucurie și recunoștință.

Anii ăștia au fost zbuciumați pentru mine. Tânjeam după o fărâmă de liniște, de bine. Uitasem, sincer, cum e să fie bine. Și când era bine îmi era atât de teamă că cineva sau ceva o să îmi ia binele acela. Acum mă bucur de prezent. Îmi aparține, e al meu, îl merit și-l trăiesc cu tot sufletul.

Dar…

În strălucirea acelor lumini, am avut un moment aha. Genul acela de moment când te simți geniu și te întrebi cum de nu te-ai gândit la asta mai devreme.

Sunt singură de câțiva ani. Cam trei ani și jumătate. Ieșită dintr-o relație de patru ani, mi-a luat puțin timp să mă obișnuiesc să fiu singură. Apoi mi-am dat seama că știu exact ce am de făcut. Să mă bucur (atunci când nu mă plângeam).

Și așa am făcut. M-am bucurat de libertatea de a călători oricând și oriunde, de ieșiri în oraș singură, de petrecut timpul exact cum aveam chef. Plus flirt nelimitat. Până într-un punct, când, analizând puțin ce acceptam și de ce, am ajuns la concluzia că vreau mai mult. Asta după ce am crezut că este ceva în neregulă cu mine, pentru că majoritatea bărbaților cu care m-am întâlnit (trei luni, un an și alt an) mă vedeau doar ca pe ceva temporar (renumita prietenă cu beneficii).

La un moment dat chiar am încercat să îmi fac un iubit și am organizat înscrieri- programul 3S: smart. sexy. single. (așa trebuia să fie respectivul). N-a avut mare succes- still single. Dacă apărea unul mai interesant, mai cumva, nici nu mă întrebam dacă îl plac eu pe el, ci căutam să fiu eu cât mai pe placul lui. Mă îndrăgosteam ușor… Îmi petreceam minute din zi minunându-mă de cât de privilegiată sunt că primesc un telefon pe săptămână de la cineva pentru care nu eram mai mult de o sâmbătă seară repetată o perioadă de timp, fără perspective de viitor sau angajament. Tresăream de câte ori suna telefonul, sperând cu toată ființa mea că e el. Dintre puținele momente de tandrețe, îmi amintesc că o dată m-a ținut de mână în somn. Păstram momentul ăla cu mine, parcă oriunde mergeam era momentul ăla cu mine, pe mine, în mine. Și un gând mic și trist că poate o să vadă, totuși, mai mult în mine. Știam de la început că nu. Vinovăția pe care o simțeam când ieșeam la o întâlnire, încercând să îmi dau totuși o șansă la stabilitate, iubire, relație, protecție, intimitate, real exista și o simțeam față de mine și de respectivii cu care eram ”la întâlnire”.

Mă simțeam, totuși, atât de ”făcută pentru brațele alea”. Eu nu cred în suflete pereche, jumătăți chestii, dar, zău, îmi plăcea atât de mult și nimerise într-un moment din viața mea în care pur și simplu am crezut că e cadoul Universului pentru mine. În creier se întâmplă lucruri ciudate când simpatizezi pe cineva.

Am apreciat sinceritatea cu care mi-a spus de la început că nu o să fie mai mult de atât între noi. Și am acceptat conștient, spunându-mi că de asta am nevoie- ceva lejer, fără alte implicații emoționale sau mai știu eu de ce alt tip. Fiind a treia experiență de tipul (prima s-a lăsat cu relație lungă, a doua nici nu vreau să o pun în calcul, a treia cu mine îndrăgostită în ”secret”), am ajuns la concluzia că nu sunt structurată pentru astfel de relații.

Apoi am început să mă uit pe la apropiați și am remarcat că multe dintre prietenele mele sunt în relații stabile de ani de zile, mutate cu iubiții lor. Eu mai mult de două săptămâni nu am locuit cu iubitul. Multe dintre fostele mele colege de muncă/ liceu/ generală sunt căsătorite și au copii sau așteaptă unul. Unele sunt logodite. Verișoara mea, care este cu patru ani mai mică, locuiește cu ”al ei” de vreo câțiva (atenție- câțiva) ani. Menționând în treacăt subtilitățile puținilor membrii ai familiei- când îți găsești și tu pe cineva, când o să ai un copil o să fie nevoie să… (copil?! nu am nici măcar un prieten…), dar noi ne auzim doar la evenimente triste- când o nuntă un botez șamd. – am început să mă gândesc serios și eu la toate cele de mai sus (mai puțin la nuntă și copil, mai sunt aaaaaaaani până acolo).

Inițial am crezut că am o problemă și mă întrebam cum înainte am avut girlfriend material și acum nu-l mai observă oamenii. Credeam că l-am pierdut. Apoi, mi-am dat seama că am o problemă cu tipul de bărbați de care sunt atrasă- cei indisponibili (Femei care iubesc prea mult, recomand). Apoi, mi-am dat seama că problema era că eu acceptam să fiu văzută așa.

Dezamăgită puțin de faptul că bărbatul contemporan nu prea te mai curtează și te cheamă direct acasă în loc să-ți propună o ieșire la o cafea sau un prânz undeva, mi-am schimbat perspectivele. Și accept să fiu tratată doar cum vreau să fiu tratată. Cu grație, pentru că sunt femeie.

Adică: emoțiile mele sunt profunde; îmi respect corpul și sufletul; știu ce vreau și ce ofer; timpul meu este important, eu sunt importantă. Și merit mai mult decât să fiu tratată ca opțiune. Mă simt cumva jignită, mai nou, când sunt abordată ca și cum datorez ceva cuiva și tristă când observ că mulți dintre bărbați nu mai depun efort să obțină ceva sau ce vor.

Seara aceea m-a ajutat să mă trezesc. Îmi pare și nu îmi pare rău.

Tratează-mă frumos.

Salutări tuturor autoizolaților, carantinaților și celor care nu fac parte din cele două, dar citesc aceste rânduri! Convertită la realism-optimism de aproximativ un an, vreau din tot sufletul să cred că lucurile vor reveni la aproape normal (pentru că ar fi bine să existe, totuși, schimbări- în bine – în comportamentele și mentalitățile tuturor, dată fiind situația cu care ne confruntăm) mai repede decât ne așteptăm.

Mențin gândul “vesel” citind “știrile pozitive ale dimineții” (scrise de Orlando Nicoară) și urmărind cât de bine s-au mobilizat unele companii (oameni, oamenii s-au mobilizat), contribuind cu bani, produse, serivicii, campanii umanitare etc.. Pentru câțiva din presă, câțiva comercianți, câțiva (mai mulți) angajatori, câțiva politicieni care au încercat să profite de împrejurări, un mare, mare dislike; iar pentru cei aflați în sistemul medical, șomaj tehnic, persoane afectate din orice punct de vedere de ceea ce se întâmplă acum, un gând bun, forță, curaj și respect.

Am pornit acest articol cu zâmbetul pe buze, spunându-mi că poate e bine să ne mai destindem și să ne ancorăm în micile activități prin care am căutat să facem statul acasă mai plăcut. După primele două paragrafe, mi-am mai pierdut din entuziasm, pentru că m-am gândit la starea generală pe care, cu siguranță, nu o simt doar eu. Este o liniște în care, știu, sunt multe întrebări, venite de peste tot, cu privire la orice. Ce se va întâmpla pe plan economic? Cât timp vom sta în casă? Ce fac cu vacanța din vară? Să rămân în oraș sau să plec? Cum adică “meeting pe zoom?”? Și ce fac acum? … Știu, momentan sunt câteva răspunsuri, poate incomplete, poate suficiente pentru moment. Poate Pământul avea nevoie de o pauză, poate și noi… Și poate vor rezulta multe lucruri bune din asta. Sigur, și lucruri mai puțin bune. Oricum, vom fi învingători, ne vom bucura din nou de oameni și momente cărora nu le acordam importanță înainte.

Acum, așa cum mi-am propus, las o listă însoțită de 2-3 imagini din zilele mele de stat acasă:

• Mi-am transformat camera în salon de înfrumusețare și am practicat de una singură o misiune care mi se părea imposibilă: epilarea cu ceară acasă. A fost amuzant să-i trimit amicei mele poze pe ig, recunoscându-i meritele pentru eforturile depuse în trecut și bonus, am primit tips&tricks din partea ei. Pielea mea iubită îți mulțumește, girl! (apoi manichiură, pedichiură, pensat etc.)
• Am practicat puțin sport acasă, acceptând o provocare fit4you.
• Am citit relaxată, fără să mă uit la ceas, ca în copilărie. Am sorbit fiecare cuvânt, mintea cu siguranță îmi era acolo…
• Am adăugat încă un serial și trei documentare la Lista mea.
• M-am rugat.
• Mi-am făcut un fel de orar de cursuri oferite gratuit în perioada aceasta.
• Am muncit.
• Mi-am făcut curaj să dau un “hei” cuiva.
• Mi-am preparat o Cuba Libre, de dragul minunatei E., la ea la story am văzut și am zis okei…
• M-am bucurat de o prăjitură făcută în casă. 🙂

BONUS!!! MI-AM FĂCUT O LISTĂ NESCRISĂ (ÎNCĂ) A TUTUROR LUCRURILOR, OAMENILOR ȘI LOCURILOR DE CARE MĂ VOI BUCURA, ca să mă mențină motivată să trec cu bine de tot și să nu mă las cuprinsă de anxietate și gânduri de care nu am nevoie.

Pe curând și pupici cu sclipici.

P.S.: oricât aș vrea să închei într-o notă optimistă, sunt multe familii care au pierdut pe cineva drag în această perioadă sau care sunt la km depărtare unii de ceilalți; să nu-i lăsați să se simtă singuri sau neînțeleși și să-i ajutați cum puteți/ considerați; un gând drag, un moment de liniște, un strop de pace, mângâiere pentru ei.